Adevarata bogatie se măsoara în clipele trăite

0
6041
Adevarata bogatie

Trăim într-o lume în care ne definim prin lucrurile materiale pe care le deținem. Suntem educați să muncim pentru a ne cumpăra viața de lux la care visăm. Încercăm să ieșim în evidență prin bunurile materiale, dar uităm să mai simțim. Deși la exterior avem tot ce ne-am putea dori, suntem goi pe dinăuntru. Și-atunci cu ce ne-am ales?

Sunt lucruri pe care banii nu le vor putea cumpăra niciodată. Despre un astfel de lucru e și povestea ce urmează. Simțiți, vă rog! Și…inspirați-vă!


                                                              *

Era prea vară pentru orașul lor aglomerat. Așa că el, pe neplănuite, a trecut să o ia de la serviciu într-o vineri seara, dar în loc să se îndrepte spre blocul înghesuit în căldura urbană, au pornit spre o destinație pe care urmau să o descopere împreună.


Dimineața i-a trezit cu mângâieri de raze blânde și cu susur de izvor la fereastră. Se aflau într-o casă mică din lemn, fiind înconjurați de munți cât vedeau cu ochii. De pe prispa curată, scăldați în lumina dulce a soarelui de munte, tinerii îndrăgostiți au inspirat intens culoarea verde şi şi-au zâmbit sfios, de parcă în ziua aceea s-ar fi întâlnit întâia oară. Și poate că, într-adevăr, locul acela uitat de lume, unde se simțeau mai aproape de cer, avea să îi îndemne la o privire introspectivă, pentru ca, regăsindu-și sinele, să se redescopere unul pe celălalt. 


La amiază, ea a ieșit aducând în mâini, într-o strachină de lemn, mămăliguța aburind. El o privea zâmbind. Părea că îi aduce soarele în palme. Era atât de frumoasă în rochia ei albă de pânză, legată cu brâu roșu-n talie, cu flori mărunte prinse-n părul fluturându-i castaniu pe spate. I se părea incredibil că e a lui, atât de frumoasă, de harnică, atât de înțeleaptă și de cuminte… Se reîndrăgostea de ea cu fiecare vorbă a ei, cu fiecare mișcare, cu fiecare zâmbet. Era femeia lui adevărată, cea care știa să pășească grațios purtând tocuri pe bulevardele orașului, dar, în același timp, era românca lui autentică, cea care zâmbea a cer alergând desculță prin verdele crud al ierbii. 



Seara cuplu de indragostiti si foc de tabarai-a găsit odihnindu-se unul în brațele celuilalt pe o buturugă. Un foc mare, de tabără, le lumina chipurile. Ea îl privea zâmbind. Ar fi vrut să oprească timpul în loc, să transforme clipa aceea în veșnicie. Să rămână la infinit acolo, sub bolta senină, privindu-l cum zâmbește și să adoarmă, înspre zori, lângă glasul lui. Se reîndrăgostea de el cu fiecare atingere a mâinilor lor, cu fiecare sărutare a frunții pe care o primea, cu fiecare vis clădit împreună.


Era un cer așa frumos în acea noapte, de parcă Dumnezeu scăpase din palme borcanul în care ținea stelele, iar acestea se împrăștiaseră zâmbind în constelații. Stăteau tăcuți sub bolta ce părea că îi acoperă precum o cupolă într-un univers sortit numai lor. Mai erau, oare, alți oameni pe pământ? Sau toată fericirea lumii le fusese dăruită lor? 


Au numărat împreună trei stele căzătoare. Apoi el a slăbit ușor îmbrățișarea și a îngenuncheat în fața ei. A privit-o stând înaintea lui, cu chipul luminat de flăcări, cu ochii plini de iubire și cu surpriza citindu-i-se pe buzele tremurând. Atunci, Universul s-a oprit în loc și în acea secundă de veșnicie, o întrebare a fost rostită. În a doua secundă de veșnicie, un răspuns afirmativ a fost dat. Apoi, munții și-au închis ochii, brazii și-au lipit pleoapele, iar focul s-a uitat în cealaltă parte. Numai stelele, mai îndrăznețe, au privit spre sărutul celor doi. 

5fcbf4fc856fa7fd745541b9faa9157d
Da, voia să fie soția lui! În lumina focului, un superb inel de logodna sclipea pe inelarul ei, ca simbol al infinitei comuniuni dintre sufletele lor.
Luna le-a fost martoră și brazii au păstrat taina jurământului lor. Munții le-au dorit să-și trăiască în pace viața pe care acum o împărțeau. Apoi și-au trimis dorința tăcută în sus, ca să fie scrisă în stele. 


Vor trece ani și ani peste făgăduința lor, iar povestea celor doi își va urma cursul firesc. Dar cererea-n căsătorie va dăinui în inimile lor cât vor trăi pe pământ. Apoi, o vor mai ține minte doar luna, brazii și munții, lăsând-o, în câte-o noapte de vară, să susure pe la urechile vreunui pământean ce-și va odihni tâmpla pe pământ, lângă șopotul lin al izvorului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ