In linia intai pe frontul iubirii

1
369

Într-o perioadă în care încrederea și iubirea adevărată se găsesc din ce în ce mai greu, căsătoria începe să piardă din simbolistica sacră pe care o reprezintă. Ei bine, rătăcind zilele trecute printre scrisorile lăsate de străbunicul meu, veteran de război, am dat de un plic în care se afla un jurnal și un minunat inel. Mi-am spus că trebuie să-l împărtășesc neapărat cu voi.

in linia intaiTotuși, înainte de a vă invita să-l lecturați, vreau să vă adresez două întrebări: Ce anume vă face fericiți? Luptați pentru fericirea voastră? Am rugămintea ca după ce veți citi acest jurnal să meditați la aceste întrebări. Lectură plăcută!

„Zorile se varsă peste călduroasele zile de august, 1939. Pentru mulți poate fi o zi oarecare, însă data de 23 era una care, cel puțin pentru mine, se anunța a fi un pas uriaș în viață și parcă se apropia cu viteza luminii.

Era momentul în care împlineam 2 ani de când am cunoscut-o pe Eva, o tânără brunetă, cu ochii măslinii și de care eram îndrăgostit nebunește. Au fost ani în care timpul parcă s-a oprit pe loc, în care eram cea mai fericită persoană din lumea asta și-mi doream acest sentiment pentru tot restul vieții.

Simțeam că e persoana lângă care îmi pot găsi liniștea și îmi doream să fac următorul pas, să o cer de soție. Eram hotărât să fac tot ce e posibil pentru a-mi spune da, iar pentru a fi sigur de acest lucru știam că trebuie să plănuiesc totul.

Fiind o persoană care pune mult preț pe tradiții, am decis să duc mai departe onoarea familiei și să ofer același inel de logodna care a fost oferit din moși-strămoși. Acesta era realizat din aur alb și cu o minunată piatră de safir. De asemenea, am stabilit și momentul în care voi adresa magica întrebare.  

Venise ziua cea mare și eram mai agitat ca oricând. De altfel, starea de agitație parcă dădea târcoale întregului sat, însă nu puteam să am în minte decât momentul în care o voi întreba: „Vrei să fii soția mea?”

Cu doar două ore înainte de a mă vedea cu Eva, tensiunea apăsa nu doar asupra propriului meu suflet. Oamenii alergau din colo-n colo, clopotele începuseră să bată, tot peisajul a căpătat o altă imagine, eram nedumerit…parcă și vântul știa ceva de se înțețise. Neliniștea mea a fost confirmată de țipetele unei femei speriate – este război! A fost momentul în care întregul cer căzuse pe capul meu, înghițisem în sec și totul părea desprins dintr-un coșmar. Agitația, haosul creat și neliniștea rătăceau prin fața ochilor mei!

A sosit clipa în care am văzut femeia pe care o voiam aproape de mine toată viața și nu era deloc așa cum îmi imaginasem că se va desfășura. Nu era deloc momentul potrivit pentru a o cere de soție și sentimentul ăsta-mi sfâșia sufletul. Cererea în căsătorie se transformase într-un moment amar de despărțire. Cu toate că nimeni nu spunea nimic, știam amândoi că perioada următoare va fi una deosebit de grea și erau toate șansele de a nu ne mai revedea vreodată.

Pumnul strâns cuprindea inelul de logodnă și simțeam că dacă nu-l voi oferi atunci, va fi ca o promisiune pentru mine că mă voi întoarce de pe front și ne vom regăsi teferi…

Ce era de așteptat se întâmplase – am fost înrolat și în nici o lună mă luptam pe frontul de est, la mii de kilometri distanță. Eram lipsit de suflet, mintea și gândurile mele erau lăsate acasă, iar cel mai important moment era cel în care primeam scrisorile. Erau clipe în care, pentru a putea deschide scrisoarea îți trebuia un curaj mult mai mare decât cel necesar pentru te lupta cu gloanțele. Niciodată nu știai ce urmează să citești și ce vești vei primi.

Clipele petrecute când lecturam acele scrisori mă făceau să evadez din acea imagine dezolantă de război. Țipetele păreau simple ecouri, timpul se dilata și brusc, pierdeam contactul cu acea realitate amară, strângeam cu putere inelul, deveneam mai optimist și însetat de voință pentru a mă reîntoarce acasă. O iubeam prea mult pentru a mă lăsa bătut! Nimic nu mă putea opri și mi-am făcut din această dorință un adevărat țel pentru a lupta!

Zilele au trecut și venise momentul mult așteptat, să ne reîntoarcem pe meleagurile natale. Murdari, răniți și apăsați de incertudinea situației de acasă, în fiecare dintre camarazi se născuse o vlagă, ce părea mai puternică cu fiecare clipă în care ne apropiam de cei dragi.

În cele din urmă am reajuns în propriul sat. Încă se mai simțea mirosul de fum al caselor arse, gospodăriile erau distruse și peste ochii mei stăpânea un peisaj debusolant. Cu toate acestea, credeam cu tărie că Eva este în regulă, nici nu concepeam altfel! Premoniția mi se adeverise…În scurt timp am reușit să găsesc locul în care s-au adăpostit cei dragi mie, unde, de altfel, se afla și femeia pe care o iubeam.

Ne priveam în ochi și sufletele noastre vorbeau mai mult decât ar fi înțeles cei din preajmă. Mă apropiasem de ea și nu mai puteam aștepta! M-am așezat în genunchi și i-am luat mâna…a fost atingerea la care am sperat luni întregi și știam că nimic nu e mai potrivit decât să scot inelul, pe care l-am păstrat cu orice preț, și să o cer de soție…

Cu lacrimi în ochi și emoții puternice, Eva a răspuns cu zâmbetul pe buze: „Da! Totuși ți-a cam luat ceva până să o faci! – Mai mult decât crezi Eva! Mai mult decât crezi…, i-am răspuns.

indragostiti(Din jurnalul unui veteran de război)
Atașat acestui jurnal era și un mesaj, care m-a emoționat nespus de mult: „Știu că va veni ziua în care vei citi acest jurnal și vei descoperi acest inel. Să prețuiești fiecare clipă pe care o vei petrece alături de persoana iubită și să lupți pentru a o ține aproape, oricât de greu ar fi – și să fii convins că așa va fi. Doar așa vei fi fericit și împăcat cu tine însuți. Ai grijă ca acest inel să ajungă și la urmașii tăi, pentru a pune la loc de cinste iubirea, căsătoria și familia!”

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ